Mai stai
618 zile fără tine
Azi am citit că fericirea stă în doar 3 lucruri.
Simplu, nu?
Să lași trecutul acolo unde este.
Să te bucuri de ceea ce ai.
Să ai încredere în ce va veni.
Sună simplu.
Aproape decent.
Până când în trecut ai rămas tu.
Au trecut 618 zile fără tine.
Le număr încă.
Nu în fiecare dimineață. Nu cu pixul pe calendar. Viața are cruzimea și bunătatea de a continua și, la un moment dat, înveți să faci lucruri fără să te mai gândești că le faci.
Mergi la cumpărături.
Răspunzi la telefon.
Râzi.
Pleci în vacanță.
Te enervezi din nimic.
Îți faci planuri pentru luna viitoare.
Și, într-o zi oarecare, citești trei rânduri despre fericire și afli că au trecut 618 zile.
Să lași trecutul acolo unde este.
Dar tu ești acolo.
Și nu știu cum se face asta.
Boala ta a venit cu o literă pe care oamenii au ajuns să o spună aproape în șoaptă.
C.
De parcă, dacă nu-i rostești numele întreg, îi iei din putere.
N-a funcționat.
Eu am luptat cu el din prima zi.
Cu medici.
Cu analize.
Cu telefoane.
Cu programări.
Cu întrebări.
Cu acel „și dacă?” pe care îl arunci în fața fiecărui răspuns atunci când răspunsul nu-ți convine.
Trebuia să mai existe ceva.
Un medic pe care nu-l găsisem.
Un tratament despre care nu aflasem.
Un studiu.
Un oraș.
O țară.
O ușă la care nu bătusem încă.
Eu nu căutam soluții.
Căutam timp.
Tu, la un moment dat, ai început să nu-l mai cauți.
Multă vreme m-am supărat pe tine pentru asta.
Poate că o parte din mine încă este supărată.
Mi se părea că renunți.
Și eu nu-ți dădusem voie.
Ce drept aveai să obosești tocmai când eu eram pregătită să lupt pentru amândouă?
Cred că aceasta este una dintre cruzimile iubirii despre care vorbim prea puțin.
Uneori îl iubești pe celălalt atât de tare, încât nu mai auzi ce îți spune.
Tu poate încercai să-mi spui că nu mai poți.
Eu auzeam doar că trebuie să mai încercăm.
Tu poate începuseși să înțelegi ceva ce eu refuzam să înțeleg.
Că există un moment în care lupta și iubirea nu mai sunt același lucru.
Nu știu.
Și poate că n-am să știu niciodată.
Au rămas lucruri despre ultimele noastre luni pe care încă le întorc pe toate părțile, ca și cum undeva, dedesubt, ar exista răspunsul corect.
Nu există.
Existăm doar noi două.
Tu, poate învățând să pleci.
Eu, încercând cu disperare să te fac să rămâi.
Al doilea lucru spune să te bucuri de ceea ce ai.
Asta am învățat.
Nu imediat.
La început, ceea ce aveam mi se părea întotdeauna mai puțin important decât ceea ce pierdusem.
Apoi viața a început, încet, să intre din nou pe ușă.
Oameni.
Dimineți.
Ceai.
Râsete.
Zile bune.
Sunnah.
Lucruri pentru care merită să te trezești.
Și am descoperit ceva care m-a făcut să mă simt vinovată la început:
pot să fiu fericită fără tine.
Nu pentru că te iubesc mai puțin.
Ci pentru că sunt încă aici.
Mi-a luat timp să înțeleg diferența.
Al treilea lucru spune să ai încredere în viitor.
Aici încă negociez.
Pentru că viitorul este singurul loc în care știu sigur că nu te voi întâlni.
Nu vei îmbătrâni.
Nu vei vedea ce voi deveni.
Nu voi putea să te sun într-o marți oarecare să-ți spun ceva complet neimportant.
Și poate că tocmai lucrurile neimportante îmi lipsesc cel mai mult.
Nu marile conversații.
Nu ultimele cuvinte.
Ci posibilitatea.
Posibilitatea de a te suna.
De a-ți spune.
De a mă enerva.
De a închide telefonul și de a suna din nou.
618 zile.
Poate că într-o zi n-am să le mai număr.
Poate că într-o zi voi spune doi ani.
Apoi cinci.
Apoi douăzeci.
Nu știu dacă asta înseamnă că voi fi lăsat trecutul acolo unde este.
Nu cred.
Cred că am înțeles altceva.
Nu trebuie să te las în trecut ca să pot merge înainte.
Te pot lua cu mine.
Nu pe tine.
Asta nu mi s-a dat.
Dar lucrurile care au rămas după tine.
Felul în care spun anumite cuvinte.
Lucrurile care mă enervează și despre care știu foarte bine de unde le-am moștenit.
Felul în care iubesc.
Felul în care mă încăpățânez.
Poate chiar felul în care lupt atunci când ar trebui, uneori, să mă opresc.
618 zile fără tine.
Și totuși, în atâtea lucruri, încă împreună.
