#Oglinda
Te-am găsit acolo unde nu te căutam
De câte ori ți-am spus:
— Eu nu semăn cu tine.
Și, când eram furioasă, mergeam și mai departe:
— Eu nu sunt din familia asta.
Nu știu de unde îmi venea atâta siguranță.
Poate că, atunci când ești copil, ai nevoie să crezi că ai apărut în lume singur. Fără rădăcini. Fără asemănări. Fără nimic dinaintea ta.
Numai al tău.
Și totuși, dacă mă gândesc bine, eu am fost pusă la sânul tău și, odată cu el, în sânul unei familii care era a ta înainte să devină a mea.
Am crescut acolo.
Printre vocile voastre.
Printre felurile voastre de a vă supăra, de a râde, de a tăcea.
Ani întregi am fost ocupată să caut tot ce ne deosebea.
Tu făceai într-un fel.
Eu, bineînțeles, în altul.
Tu spuneai ceva.
Eu ridicam ochii și îți explicam de ce eu n-am să fac niciodată așa.
Mult mai târziu aveam să aflu că și tu îi spuseseși bunicii același lucru.
Că tu n-ai să faci niciodată ca ea.
Probabil că fiecare femeie din familia noastră a fost convinsă, la un moment dat, că povestea începe cu ea.
Când eram copil, erai doar mama mea.
Nu mă întrebam cine fuseseși înainte de mine.
Ce fată ai fost.
De ce ți-a fost frică.
Pe cine ai iubit.
Ce ai vrut să devii înainte ca viața să hotărască, încet, ce vei deveni.
Copiii nu știu că mamele lor au avut o viață înainte să fie mame. Le găsesc acolo, gata făcute, ca și cum ar fi existat dintotdeauna numai pentru ei.
Acum mă întreb cine erai înainte să fii mama mea.
Și sunt întrebări pe care abia acum am învățat să ți le pun, când tu nu mai poți să-mi răspunzi.
Niciodată este un cuvânt pe care copiii îl folosesc cu o generozitate pe care viața o corectează mai târziu.
Astăzi îți recunosc mâinile în ale mele.
Uneori le privesc când fac ceva banal și mă opresc.
Felul în care țin o cană.
Cum îmi strâng degetele.
Un gest pe care nu știam că l-am învățat.
Te găsesc în voce.
Într-o inflexiune.
Într-un cuvânt spus exact cum îl spuneai tu.
În felul în care mă enervez.
În felul în care tac.
Până și în lucrurile despre care eram convinsă că sunt numai ale mele.
Și apoi este oglinda.
Uneori trec prin fața ei fără să mă uit.
Alteori mă opresc.
Și, pentru o secundă, înainte să apuc să mă recunosc, te văd pe tine.
Nu pe tine bolnavă.
Nu pe tine de la sfârșit.
Pe tine la patruzeci de ani.
Durează puțin.
O secundă, poate nici atât.
Apoi chipul se așază la loc și sunt din nou eu.
Mă uit la femeia din oglindă și aproape că-mi vine să râd.
Eu nu semăn cu tine.
Cât am ținut să am dreptate, mamă.
Și cât de târziu am aflat că de fapt, tu aveai.
P.s îmi e dor de tine🤍🕊️
*Scriu când ceva atinge suficient de tare interiorul încât să lase urme. Când o amintire, o replică, o pierdere sau o melodie deschid o ușă pe care n-am încuiat-o bine.
Iar dacă ai ajuns până aici, poate că și tu știi cum e. Să porți lucruri nespuse ani întregi. Să te salveze uneori o frază.
Să găsești oameni în povești înainte să îi găsești în viață.
Așa că îți mulțumesc că ești aici.
Poate că textele acestea nu vor schimba lumea. Dar dacă vor reuși, din când în când, să facă pe cineva să se simtă mai puțin singur în propriile gânduri, atunci înseamnă că și-au găsit locul.
Restul îl mai scriem pe parcurs.
Gânduri de bine,
O călătoare